Dicţionarul limbajului poetic eminescian - DLPE
În prima parte a anilor '90, a fost iniţiat în cadrul Catedrei „Mihai Eminescu” de la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, proiectul unui Dicţionar al limbajului poetic eminescian. Distingându-se în concepţie de Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, iniţiat de Tudor Vianu, dar apropiindu-se de Dictionnaire des symboles, realizat de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, proiectul are drept model lucrări de lexicografie poetică din cultura europeană şi face parte din lexicografia poetică românească informatizată, alături de Concordanţele Fundoianu şi Bacovia, realizate la Cluj. Dicţionarul limbajului poetic eminescian a fost conceput în două componente complementare: Concordanţele poeziei eminesciene (după modelul lexicografiei poetice eminesciene) şi Semne şi sensuri poetice (după modelul dicţionarului de simboluri realizat de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant).
Seria acestor lucrări a fost deschisă în 2002, când, în colaborare cu Memorialul Ipoteşti ∼ Centru de Studii Naţionale „Mihai Eminescu”, s-au tipărit Concordanţele poeziilor antume, în două volume, având la bază ediţia Perpessicius a creaţiei eminesciene. Urmează dicţionarul Semne şi sensuri poetice, volumul I. Arte (2005) şi volumul II. Elemente primordiale (2007), iar în 2006 au apărut Concordanţele postume, în patru volume. Continuarea acestei serii de dicţionare a fost asumată de Programul Dicţionare & Enciclopedii, iar în 2009, sub îndrumarea profesorului Dumitru Irimia, colectivul nostru a dat tiparului Concordanţele prozei antume.
Concordanţele reprezintă un tip special de dicţionar, în care se specifică pe o coloană unităţile lexicale paradigmatice ∼ cuvinte în forma de bază, iar pe o a doua coloană, variantele lor sintagmatice ∼ cuvinte în textul operei, intrate în diferite opoziţii morfologice, concordanţa fiind raportul de apartenenţă a ocurenţelor la leme. La începutul lucrării sunt înregistrate în ordine alfabetică lemele reprezentând câmpul enciclopedic (substantive proprii, expresii sapienţiale în limbi străine, unii termeni străini). În partea a doua sunt înregistrate lemele şi ocurenţele, a căror indicaţie cuprinde: indicaţii privind poziţia cuvântului în vocabularul creaţiei poetice din perspectivă alfabetică, indicaţii morfo-sintactice şi de frecvenţă, completate de toate ocurenţele în diferite contexte. Variantele fonetice ale diferitelor cuvinte-bază sunt înregistrate ca leme distincte.
În prima parte a anilor '90, a fost iniţiat în cadrul Catedrei „Mihai Eminescu” de la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, proiectul unui Dicţionar al limbajului poetic eminescian. Distingându-se în concepţie de Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, iniţiat de Tudor Vianu, dar apropiindu-se de Dictionnaire des symboles, realizat de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, proiectul are drept model lucrări de lexicografie poetică din cultura europeană şi face parte din lexicografia poetică românească informatizată, alături de Concordanţele Fundoianu şi Bacovia, realizate la Cluj. Dicţionarul limbajului poetic eminescian a fost conceput în două componente complementare: Concordanţele poeziei eminesciene (după modelul lexicografiei poetice eminesciene) şi Semne şi sensuri poetice (după modelul dicţionarului de simboluri realizat de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant).
Seria acestor lucrări a fost deschisă în 2002, când, în colaborare cu Memorialul Ipoteşti ∼ Centru de Studii Naţionale „Mihai Eminescu”, s-au tipărit Concordanţele poeziilor antume, în două volume, având la bază ediţia Perpessicius a creaţiei eminesciene. Urmează dicţionarul Semne şi sensuri poetice, volumul I. Arte (2005) şi volumul II. Elemente primordiale (2007), iar în 2006 au apărut Concordanţele postume, în patru volume. Continuarea acestei serii de dicţionare a fost asumată de Programul Dicţionare & Enciclopedii, iar în 2009, sub îndrumarea profesorului Dumitru Irimia, colectivul nostru a dat tiparului Concordanţele prozei antume.
Concordanţele reprezintă un tip special de dicţionar, în care se specifică pe o coloană unităţile lexicale paradigmatice ∼ cuvinte în forma de bază, iar pe o a doua coloană, variantele lor sintagmatice ∼ cuvinte în textul operei, intrate în diferite opoziţii morfologice, concordanţa fiind raportul de apartenenţă a ocurenţelor la leme. La începutul lucrării sunt înregistrate în ordine alfabetică lemele reprezentând câmpul enciclopedic (substantive proprii, expresii sapienţiale în limbi străine, unii termeni străini). În partea a doua sunt înregistrate lemele şi ocurenţele, a căror indicaţie cuprinde: indicaţii privind poziţia cuvântului în vocabularul creaţiei poetice din perspectivă alfabetică, indicaţii morfo-sintactice şi de frecvenţă, completate de toate ocurenţele în diferite contexte. Variantele fonetice ale diferitelor cuvinte-bază sunt înregistrate ca leme distincte.